Avortul

                                        

             Avortul în lumina învățăturii Sfintei Biserici și viziunea științei

             Prin avort se înțelege uciderea, în orice modalitate, a produsului de concepție (celulă, embrion sau făt) înainte de naștere. Deoarece fătul are suflet viu, creat de Dumnezeu chiar în clipa zămislirii, avortul e combătut de Biserică și de Sfinții Părinți cu multă tărie.

             Prin avort se ucide viața, se pierde duhul, atât al celui ucis, cât și a celui care săvârșește uciderea și se calcă porunca lui Dumnezeu, în care zice: "Creșteți și vă înmulțiți" (Facere 1, 28). Se calcă și porunca a VI-a din Decalog, care zice: "Să nu ucizi" (Ieșire 20, 13). Prin avort se amenință viața de pe Pământ, se calcă porunca creației dată de Dumnezeu în Rai, se atentează la viața celor mai nevinovate ființe omenești, care sunt copiii; se destramă familia, se îmbolnăvește societatea întreagă și se aduc peste cei vinovați cumplite pedepse dumnezeiești, atat în viață, cât și după moarte.

           "Când începe viața și ce fel de viață poartă în sine embrionul?

           În 1981 Senatul American a făcut o anchetă referitor la acestă problemă. Cei chestionați erau opt dintre cei mai mari specialiști în domeniu. Șapte dintre ei au răspuns categoric: VIAȚA FĂTULUI ÎNCEPE DIN MOMENTUL ZĂMISLIRII. După datele de ultimă oră, începând cu a 18-a zi de sarcină (!) încep a se face auzite bătăile inimii embrionului care are deja propria sa circulație sanguină și propria sa grupa de sânge ce poate fi diferită de a  mamei. La 7 săptămâni pot fi depistate impulsurile creierului - semn după care medicul legist determină dacă omul este în viață. În acesta perioadă fătul  are deja toate organele formate - ochii, limba, nasul etc.

           Medicul ginecolog Bernard Nathanson, fost director al unui spital modern specializat, care timp de doi ani a făcut 60.000 de avorturi, a hotărât să  dea pri orice mijloc răspuns la această întrebare. Cu ajutorul filmărilor cu ultrasunete, Nathanson a scos o peliculă documentară despre reacțiile fătului în timpul avortării, unde arată că:

1.  Fătul presimte amenințarea venită din partea instrumentului cu care se săvârșește avortul;

     2.  Simte pericolul și arată aceasta prin faptul că se întețește lucrul inimii de la 140 la 200 bătăi/ minut, se mișcă repede și neliniștit, încercă să se ascundă de instrumentul ucigaș și deschide larg gura ca în timpul unui țipăt.

              Acest film se numește « Țipătul mut ». În rândul celor ce l-au văzut a trezit oroare și spaimă într-o așa măsură, încât un obstetrician care a făcut personal 10.000 de avorturi și care, se părea, nu mai putea fi impresionat atât de ușor, a renunțat îndată după vizionarea filmului la morbida sa îndeletnicire, iar o femeie înflăcărată, adeptă a avorturilor, după ce a participat la filmări a făcut o întorsură de 180 de grade,schimbându-și total părerile.

             Prof. Dr. V. Golinecekov, șeful catedrei de embrionologie a facultății de Biologie de la Universitatea 

de Stat din Moscova « M. V. Lomonosov » declara într-un document oficial: « Avortul are drept rezultat întreruperea vieții unui OM ». « Viața unui om durează din momentul zămislirii până în momentul morții sale biologice. Orice intervenție care întrerupe această viață în orice perioadă a ei se numește OMUCIDERE ». -acesta a fost verdictul a 92 de profesori și medici de la Universitatea din Salonic, Grecia.

            Odată, într-o discuție cu ex-președintele SUA Ronald Reagan, un oarecare medic a spus: «Voi continua să fac avorturi deoarece nimeni nu m-a convins că embrionul trăiește», la care Reagan a răspuns: «Atât timp cât nu știi dacă omul traiește sau nu, nu poți să-i eliberezi certificat de deces».

           Sunt mulți dintre cei ce nu știu încă, de fapt, în ce constă avortul propriu-zis. Le putem oferi câteva informații.

           Există mai multe metode pentru care a întrerupe sarcina ți le vom face câtorva o scurta trecere în revistă:

1. Fătul este extras cu un apărat special ce seamănă, ca principiu de funcționare, cu un aspirator obișnuit. În cazul când fătul este prea mare, este mai întâi sfașiat ăn bucăți pentru o aspirație mai ușoară. Anume o astfel de operație este aratată în filmul lui Nathanson.
2. Cu ajutorul unui cuțit special embrionul este tăiat bucăți, iar acestea extrase pe rând de pe uter. Dacă fătul este mai mare de 10 - 12 săptamâni, atunci i se va sfărâma capul pentru a putea fi eliminat. Vă amintim că deja la acestă vârstă pruncii ne-născuți simt durerea, atingerea, lumina, căldura și zgomotul.
3. Cezariana minoră - avort, săvârșit pe cale chirurgicală pâna la 27 de săptămâni. La această vârstă mulți prunci supraviețuiesc operației. Ei plâng, mișcă din piciorușe și din degete. Astfel de copii sunt aruncați în lăzi frigorifice unde mor din cauza temperaturii scăzute. În prezent, începând cu vârsta de 18 săptămâni în multe țări copilul poate fi salvat.
4. În lichidul intrauterin este introdusă glucoză sau sare de bucătarie, sub acțiunea căreia pruncul moare în agonii îndelungate, ghinurile sale durând uneori ore întregi. Urmările acestei operații pentru femei pot fi deosebit de grave, inclusiv moartea.             Așadar, știința spune că, în momentul în care e ucis, copilul avortat se retrage puțin, se chircește puțin și scoate un strigăt mut. Este strigătul disperării și al revoltei unui copil care nu pote să priceapă cum tocmai mama lui se transformă în ucigașa lui. Acest strigat îl va auzi mama la Judecata de Apoi cu o intensitate insuportabilă, în fața Judecătorului divin și a tuturor îngerilor și a oamenilor, dacă se pocăiește degrabă. Uciderea copiilor în pântece este așadar un păcat strigător la cer. "Ascultați toți cu luare aminte: sângele lor cere răzbunare. De asemenea, nu veți avea noroc cu ceilalți, ci numai plâns și jale (...) Copii nefăcuți strică pe cei făcuți (...) Răzbunarea sângelui vărsat se face fără milă, ori îți ia Dumnezeu și pe ceilalți ori însuși capul mamei. Iar acesta așa se tocmește că altă supărare vei avea în casă, că ăși pierzi cumpătul și uiți de marea mila a lui Dumnezeu, ce o are cu toți păcătoșii, și se apropie diavolul de tine și îți bagă în cap gândul să-ți iei lumea în cap și să-ți faci capătul. Acesta este glasul împotriva tuturor care fac așa " (Părintele Arsenie Boca). Mântuitorul a spus: "Lăsați copiii și nu-i opriți să vină la Mine, că a unora ca aceștia este împărăția cerurilor." (Matei 19, 14). Dar sufletele copiilor avortați, nefiind botezate, nu pot intra în împărăția lui Dumnezeu, ci așteaptă ziua cea înfricoșătoare a judecății, când singure vor acuza pe părinții care i-au ucis, în fața Dreptului Judecător Iisus Hristos. Iată pentru ce avortul este crimă, adică ucidere de om, și trebuie comandat vehement de Biserică și de păstorii ei.
   
        Canoanele rânduite de Sfinții Părinți pentru femeile care avortează și pentru cei care îndeamnă și ajută la practicarea avortului
   
           Femeile care își avortează copiii, indiferent pri ce mijloace, se numesc ucigașe de copii, iar nu mame, și primesc pedepse grele încă din viața aceasta.
          Iată ce spun canoanele Sfinților Părinți în legătură cu păcatul uciderii de prunci:
                "Despre femeile care păcătuiesc și-și omoară fătul în pâmtece, forțându-se să facă ucideri, să se oprească, după hotarârea dată mai înainte, ca să se mai împărtășească la iesirea din viață. Dar procedând cu iubire de oameni, după cum am aflat, hotarâm ca să fie oprite vrem e de zece ani dupa treptele canonisirii hotărâte." (Ancira, 21).
              "Femeilor care dau buruieni otravitoare și pierzătoare, precum și cele ce primesc otrăvurile omorâtoare de prunci, să se supună canonului de 20 de ani a sinucigașului" (Sinodul VI Ecumenic, 91; Sfântul Vasile cel Mare, 56).
              "Femeia care bea ierburi ca să-și piardă rodul trupului și să nu nască coconi, aceea să aibă pocitanie cinci ani și metanii câte trei sute pe zi. Iar de va face și bărbatul așa, mai rău este. Nici Biserica să nu primească prescura lui, nici prinosul lui de nu se va pocăi" (Pravila Bisericească, Govora, 20).
              "Femeia de va zămisli și va bea ceva ca să se lepede începerea dintr-însa să se pocăiască opt ani și metanii 367 zilnic; iar de i se va întâmpla ei a muri să nu se îngroape în cimitir" (Ibidem, 115; Îndreptarea Legii, cap 364).
             "Femeia care a pierdut pruncul fără voie, un an se canonisește" (Sfântul Ioan Pustnicul, can. 22)
             "Femeia care a născut pe cale și nu a purtat grija de prunc, să fie supusă vinovăției ucigașului" (Sfântul Vasile, 33).
        Lumea în care trăim suferă însă de o cumplită boală de nervi, în care mamele își ucid copiii în pântece fără cea mai mică remușcare ori dacă îi nasc îi lasă pe drumuri. Femei nebune care și-au avortat pruncii au existat  întodeauna. Dar astazi omenirea a ajuns într-un așa hal de rătăcire, încât societatea întreaga consideră avortul ca ceva normal, firesc, iar medicii (care au depus jurământul lui Hippocrate, jurând: "Nu voi da nici unei femei prescripție avortivă!") îndeamă fără responsabilitate mamele să-și avorteze copiii și le asigură asistența medicală în acest scop, ucigându-i în trei schimburi, ca pe niște cobai. Mare va fi pedeapsa lor în veacul viitor!
         Iar statul, ca expresie a rătăcirii generale, emite legi prin care proclamă libertatea avortului şi prin care asigură condiţiile igienico-sanitare ca avorturile să fie operate în condiţii corespunătoare. Arătăm cu toată convingerea că o astfel de lege echivalează cu o legalizare a crimelor împotriva umanităţii, cu o libertatea a genocidului. Şi medicii care instigă şi mijlocesc avortul, în orice fel ar face aceasta şi indiferent de motive, sunt doctorii iadului, făcându-se uneltele diavolului, care cauta să piardă cu orice preţ vieţile oamenilor.Nici în războaie nu mor atâtea fiinţe umane câte ucid cu sânge rece medicii ginecologi.
         Conform statisticilor efectuate, din 1990 până în 2004 au fost operate în România cca 16 milioane de avorturi! Şaisprezece milioane de suflete nevinovate răpuse înainte de a vedea soarele, tocmai de către mamele lor, în complicitate cu acei care nu merită titlul de doctor, ci mai degrabă acela de criminal în serie şi măcelar de carne umană. Numai Bunul Părinte ştie câţi dintre aceşti copii urmau să devină mari teologi, filosofi, artişti, savanţi, preşedinţi ş.a.m.d. , poate chiar oameni sfinţi ai Bisericii, şi să contribuie la renaşterea spirituală şi materială a ţării! Pre când aşa, din cauza avorturilor pe care le fac românii suntem în pericolul de a pieri ca popor!
   
         
     
                Sufletele copiilor avortaţi
   
         Copiii care mor nebotezaţi, din motive independente de voinţa părinţilor sau a preoţilor, se pot considera părtaşi la botezul dorinţei, ca şi drepţii din Vechiul Testament, sau prin analogie cu vindecările făcute de Iisus Hristos la rugăciunile părinţilor sau ale prietenilor. Căci Dumnezeu nu pedepseşte pe cel nevinovat, ci dimpotrivă, El a creat pe om spre fericire.Totuşi, părinţii copiilor se pot spovedi şi li se va rândui canon potrivit cu grija sau nepăsarea lor. Adică să boteze sau să crească un copil sărac, să viziteze un loc sfânt, să facă milostenie, să facă metanii, să ţină post etc.
         Iată ce spune Sfântul Chiril al Ierusalimului în Cateheza a III-a, cap.10: "Dacă cineva nu primeşte botezul nu se mântuieşte, afară numai de Mucenici, care primesc împărăţia şi fară apă (botez).  Mântuitorul, când a mântuit lumea prin Cruce şi când I s-a împuns coasta, a slobozit sânge şi apă, ca să se boteze cu Sângele Lui cei care botează în timpul persecuţiilor. Mântuitorul numeşte mucenicia botez, căci zice: "Puteţi să beţi paharul pe care Eu îl beau şi să vă botezaţi cu botezul cu care  EuMă botez?" (Marcu 10, 38). "Mucenicii şi-au făcut mărturisirea de credinţă, făcându-se privelişte îngerilor şi oamenilor" (I Corinteni 4, 14). Sinodul VI Ecumenic, în canonul 83, spune: "Cei morţi nu pot fi botezaţi, după cum nu pot fi nici împărtăşiti". Deci, copiii avortaţi, născuţi fără de vreme, pierduţi fără voie, sau care mor îndată după naştere, fără a primi botezul, nu pot fi botezaţi nicidecum după moarte, pentru că nu mai sunt vii. Nu pot fi pomeniţi nici la Biserică, pentru că nu sunt botezaţi şi nu au nume. Ei nu sunt membrii ai Bisericii lui Hristos. Pentru cei ucişi de părinţi cu voia lor, întreaga răspundere rămâne asupra părinţilor.
   
   
           Cum se poate combate avortul
    
   
     Această datorie de a învăţa oamenii să nu-şi ucidă copiii este mai mult a preoţilor şi a păstorilor de suflete. Ei trebuie să arate credincioşilor, cu dovezi di Sfânta Scriptură, din învăţăturile Sfinţilor Părinţi  şi din dumnezeieştile Canoane, cât de greu este păcatul uciderii şi cât de mare este păcatul uciderii şi cât de mare pedeapsă primeşte ucigaşul de la Dumnezeu. Adam şi Eva, după ce au fost scoşi din raiul pământesc pentru păcatul neascultării de Dumnezeu, s-au însoţit şi născând Eva pe primul copil, anume Cain, a zis Adam: "Am dobândit om prin ajutorul lui Dumnezeu" (Fac. 4, 1). Deci naşterea de prunci, de orice gen, se face "prin ajutorul lui Dumnezeu", fie că este bun creştin, fie că este păgân, şi fiecare nou-născut are în sine, afară de trupul pământesc, şi scânteia dumnezeirii, adică spiritul nemuritor. Căci spune Sfânta Scriptură: "Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului şi a suflat în faţa lui suflare de viaţa şi s-a făcut omul suflet viu" (Fac. 2, 7). Suflet viu, adică nemuritor. Astfel, la zămislirea fiecărui  prunc în pântecele maicii sale, Dumnezeu pune încă de la începun în el suflet nemuritor. De aceea şi proorocul David, insuflat de la Duhul Sfânt, zice: "Că tu ai zidit rărunchii mei, Doamne, Tu m-ai alcătuit în pântecele maicii mele. Te voi lauda, că sunt o faptură așa de minunată. Minunate sunt lucrurile Tale și sufletul meu le cunoaște foarte..." (Ps. 138, 13-15). Așadar, duhul pruncului se zămislește în pântecele maicii sale numai prin lucrarea Domnului.
             Să înțeleagă odata femeile care își ucid copiii că sunt ucigașe ale zidirii lui Dumnezeu și vinovate de gheena focului. Căci dacă numai a urâ pe cineva se socotește ucidere de oameni, după cuvântul lui Hristos, care zice: "Oricine urăște pe fratele său este ucigaș de oameni" și  "orice ucigaș de oameni nu are viață veșnică" (I Ioan 3, 15).
            Deci, cum vor scăpa de pedesele vremelnice și veșnice acele mame care-și ucid copiii? Care dintre fiarele pământului și-a ucis cândva puii ei? Și cum se va arăta femeia ucigașă de prunci înaintea Domnului, fiind mai rea decât toate fiarele pământului? Aceleași pedepsele vor primi și bărbații care le instigă sau le ajută pe soțiile lor, prin pază sau prin orice alte mijloace, să nu nască prunci, deoarece intenția lor este aceeași, de  a omorî copii și de a opri zămislirea de la Dumnezeu.
            Însăși natura ne învață: primăvara totul se naște din nou, revine la viață, se dinamizează. Mugurii, firavi dar plini de vitalitate, sparg în mod miraculos coaja copacilor și ies la lumină. Florile, plantele scot capul din pământ cu poftă de viață. Animalele ies din hibernare și se zbenguie fericite prin verdeața proaspăta a pădurilor în extaz. "Dumnezeu n-a creat toate aceste lucruri ca să le lase să trândăvească...Astrele și planetele nu sunt trândave; marea se zbate de la un țărm la un altul....; pământul de asemenea nu lenevește....Ceea ce consumă firesc pe el, pământul îl reâmprospătează și îl face  din nou...Toate se muncesc ca să nască ceva...." (A. Daubree). Numai mamele speciei om își ucid copiii, fiind încurajate de soții, părinții, iubiții lor și asistate de așa-zișii medici, sexologi etc. Totul se rezumă la plăcerea fizică, și ca să-l "păcălim" pe Dumnezeu ne pricepem să inventam mii și  mii  de motive (că suntem săraci, că avem deja mulți copii, că trebuie să terminăm studiile, că încă nu ne-am căsătorit, că există pericolul să moară mama, că există pericolul ca pruncul să se nască  bolnav, cu malformații etc.). "Jumătate din umanitate e destituită din rostul ei: femeia. (...) Ceva a intrat în eclipsă (natura, destinul, timpul). Ce lume a asta? " (Constantin Noica).
       
   
   Și încă mai invocăm motive pentru a avorta sau pentru a face experimente ucigașe. Într-adevar, mari sunt mila și răbdarea lui Dumnezeu!!
   
   
   În concluzie, Biserica lui Hristos nu acceptă nici  un motiv pentru avort: boală, sărăcie, primejdie, copii mulți, bărbat rău, pericol de handicap al copilului etc. Toți creștinii sunt datori să se jertfească până la moarte, acolo unde i-a rânduit Dumnezeu să trăiască.                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                               
   Pe femeile care au făcut avorturi și se căiesc, pentru a fi iertate Biserica le îndeamnă să se spovedească de îndată și să boteze, ca nașe, cel cel puțin tot atâția copii cât au avortat, sau să ia în îngrijire copii ai unor familii sărace, pe care să-i îngrijească precum pe proprii ei copii.
                               
   
   "Dar ea {femeia} se va mântui prin nașterea de fii, dacă va stărui, cu înțelepciune, în credință, în iubire și în sfințenie"   (I Timotei 2, 15).

http://www.youtube.com/watch?v=Q3lMss1dn9Y   -Țipatul mut: pelicula medicului ginecolog Bernard Nathanson.

Mos Nicolae - adevaratul Mos Craciun

 

Mos Nicolae - adevaratul Mos Craciun

Spunem despre ceva ca exista, doar daca este vazut. Mosul Nicolae, spre deosebire de Mos Craciun, nu se arata niciodata. Poate de aceea credem mai mult in Mos Craciun. Insa, Mos Craciun imbracat in vesmant rosu, avand barba si calatorind cu ajutorul renilor, a fost inventat la inceputul secolului XX. Numele de Santa Claus (Mos Craciun) provine din termenul olandez Sinterkloos - Sfantul Nicolae.

Adevaratul Mos Craciun, cel din traditia Bisericii, este Sfantul Nicolae. El nu este un personaj mitologic. A fost arhiepiscopul Mirei, o localitate din vechea Licia, in Asia Mica si a pastorit intr-o vreme cand invataturile gresite despre persoana lui Hristos, erau primite de diverse persoane ca fiind adevarate. A participat in calitate de episcop la primul sinod ecumenic tinut la Niceea in anul 325, unde a fost condamnata erezia lui Arie, care sustinea ca Iisus Hristos nu este Fiului lui Dumnezeu, ci doar un om cu puteri supranaturale.

Atat de puternic a argumentat Sfantul Nicolae si atat de incapatanat a fost Arie, incat, ingrijorat de ruptura care se putea face in Biserica, viitorul sfant i-a dat ereticului o palma in cadrul sinodului. De la palma Sfantului Nicolae a ramas obiceiul ca, in ziua de 5 decembrie, celor neascultatori sa li se dea un bat in semn de avertisment.

Dar nu prin aceasta fapta a ajuns Sfantul Nicolae intruchiparea darniciei lui Dumnezeu. Potrivit traditiei, Sfantul Nicolae a aflat intr-o zi, ca un tata din cetatea Mira, de durere ca este lipsit de ajutor in a-si marita fiicele, dorea sa le ia zilele si apoi sa-si puna capat acestei vieti. Miscat de durerea tatalui si ingrijorat de soarta fetelor, Sfantul Nicolae a poruncit slugilor sale sa ia cateva pungi cu galbeni si sa le strecoare in casa acelei familii. De atunci si pana in zilele noastre, in fiecare noapte a Sfantului Nicolae, cei dragi si in special copiii primesc daruri de la Sfantul Nicolae.

Daca nu primim daruri, afirmam ca Sfantul Nicolae nu exista sau ca nu a reusit sa treaca pe la noi. Trebuie sa invatam ca sunt si altfel de daruri care aduc o bucurie mai mare decat cadourile din incaltari. Daruieste si astazi Sfantul. Dar isi pune darurile numai acolo unde omul ii face loc: in incaltari sau in inima.

Sfantul Ioan Iacob de la Neamt, cinstit de mii de pietreni

La Biserica „Sf. Ioan Botezatorul“ - Maratei din Piatra Neamt au fost aduse vineri moastele Sfantului Ioan Iacob de la Neamt. Timp de trei zile, sute de pietreni s-au rugat in timpul programului liturgic dedicat acestui eveniment.

Moastele Sfantului Ioan Iacob de la Neamt, care se afla la Biserica „Sf. Ioan Iacob“ a Seminarului Teologic Liceal Ortodox „Veniamin Costachi“ de la Manastirea Neamt, s-au aflat timp de trei zile la Biserica „Sf. Ioan Botezatorul“ din Piatra Neamt. Sfantul Ioan a fost intampinat vineri de multime de credinciosi cu prapuri si icoana Sfantului Ioan Botezatorul, in glasul clopotelor si al cantarilor specifice. „A fost o intampinare emotionanta intrucat noi am perceput-o ca pe o intalnire a Sfintilor Ioan Iacob si Ioan Botezatorul. Sf. Ioan Iacob a avut o mare evlavie la Sf. Ioan Botezatorul, ca unul caruia i-a purtat numele, straduindu-se in viata lui sa urmeze pilda vietii celui ce a fost glasul celui ce striga in pustie si ca unul ce a fost egumen la schitul romanesc de la Iordan, acolo unde Sf. Ioan Botezatorul L-a botezat pe Mantuitorul Hristos“, a declarat pr. paroh Vasile Pavaleanu. Programul a continuat cu citirea Acatistului Sfantului Ioan Iacob, la sfarsitul caruia, pr. Ioan Mihoc, directorul Seminarului Teologic de la Manastirea Neamt, a vorbit despre viata Sfantului pomenit de Biserica noastra pe 5 august, iar pr. Vasile Pavaleanu a remarcat importanta prezentei sfintelor moaste adapostite de Biserica „Sf. Ioan Iacob de la Neamt“ la Piatra Neamt. „Am socotit acest pelerinaj ca pe un act providential intrucat, in drumul sau spre Tara Sfanta, Sf. Ioan Iacob s-a inchinat in biserica noastra“, a mai adaugat pr. Vasile Pavaleanu.

„Credem ca ravna Sfantului, evlavia lui vor ramane in biserica noastra"

Pe parcursul zilelor cat sfintele moaste au poposit la Biserica „Sf. Ioan Botezatorul“ din Piatra Neamt a fost savarsita Sfanta Liturghie, Vecernia, Sfantul Maslu, iar slujba Acatistului s-a savarsit necontenit. „Credem ca ravna Sfantului, evlavia lui vor ramane mai departe in biserica noastra si in randul credinciosilor. Cu rugaciune si cu evlavie pastram momentul acestui pelerinaj in inimile noastre, ale tuturor, ale celor care suntem din Piatra Neamt. Am mare evlavie la Sf. Ioan Iacob, intrucat am vizitat Tara Sfanta in anul 1986. Apoi, fiind profesor la Seminarul Teologic de la Manastirea Neamt, unde se pastreaza particica din sfintele lui moaste, il cinstim necontenit pe Sf. Ioan Iacob; in cinstea lui a fost ridicata si biserica din curtea seminarului. Venirea sfintelor moaste a insemnat o intarire a evlaviei fata de Sf. Ioan Iacob a noastra, a parintilor care slujim la Biserica «Sf. Ioan Botezatorul» din Piatra Neamt“, a conchis pr. Vasile Pavaleanu

Iubirea...

Substantivul inimii este a iubi

O lume intreaga geme de dorul de a trai cu Dumnezeu, de dorul acestei dragoste sfinte si mantuitoare; se cutremura adancurile pamantului auzind glasul unui pacatos care, cu dragoste, se intoarce la Dumnezeu; se spaimanta intunericul iadului vazand omul intors la Creatorul sau.

Dumnezeu a creat lumea din infinita Sa iubire, iubire fata de ce? fata de oameni, fata de creatia Sa; din iubire poarta de grija poporului Sau; cu neadormita Sa pronie pazeste intreagul univers.

Dumnezeu este IUBIRE; substantivul inimii este IUBIRE, fiindca omul a fost creat din iubire, in iubire trebuie sa traiasca, iubire trebuie sa arate, iubirea trebuie sa invete, in iubire trebuie sa lucreze in aceasta viata; pentru dragostea primita de la Dumnzeu, omul trebuie sa implineasca Cuvintele Sale; pentru dragostea lui Dumnezeu avem datoria sa-i indrumam pe ceilalti sa asculte glasul neobosit si neincetat care ne cheama la nemurire si viata vesnica intru lumina; pentru dragostea care am primit-o datori suntem sa raspandim in lume dragoste si lumina, sa imprastiem in lume faclia dragostei, tamaia cea cu bun miros a chemarii lui Hristos; dragoste am primit, dragoste sa oferim.

Cu totii suntem trimisi sa propovaduim lumii legea iubirii; iubirea face minuni, intoarce pe om la Dumnezeu; iubirea care izovoraste din inima omului cand aude glasul Lui: "Eu iubesc pe cei ce ma iubesc”, aceasta il intoarce la Hristos.

Cu totii suntem fiii Unui Singur Tata, ”frati intru Hristos”, legati prin legea iubirii si uniti prin Jertfa lui Hristos cea mantuitore.

Datoria noastara e sa “ne iubim unii pe altii”, sa avem mereu in fata modelul iubirii desavarsite, a lui Hristos pentru lume; sa impartasim si celorlalti din lumina harului primit de la Dumnezeu, caci “in dar ati luat, in dar sa dati”.

Fie ca dragostea lui Hristos sa ne umple pe toti de lumina si sa ne indracineze in suflete cunostinta adevarul si simtamantul dragostei fata de El si fata de fratii nostri!

Nașterea Domnului

Ce ne aduce Nasterea Domnului

 

Prin venirea in lume a lui Dumnezeu si ca Fiu al Omului, noi toti pamantenii am dobandit multe si mari daruri ceresti. Mai intai impacarea cu Dumnezeu si indemn la impacarea cu toata lumea, fiecare ajungand sa fim o faptura noua. Ce-a facut omul si omenirea fara de Dumnezeu, in trecut si chiar in prezent, o stim si o vedem cu totii. Ce poate face omul cu Dumnezu, iarasi avem marturii de-a lungul veacurilor de dupa venirea lui Hristos.

Intr-adevar, cu El, omul si omenirea au o pasire maiestuoasa pe o temelie noua de viata. E o cale cereasca a omului cu Dumnezeu. E o chemare universala a intregii omeniri la o noua si mare unitate, la unirea cu unul si acelasi Dumnezeu. El ne cheama sa ne scuturam de toate ideologiile si doctrinele omenesti, care ne despart pe noi oamenii, alcatuind astfel una si aceeasi Imparatie a lui Dumnezeu, pe unul si acelasi pamant, sub una si aceeasi umbrire Divina. Cu Nasterea Domnului se zamisleste, pentru toata omenirea, o lume noua.

Viata e centrata in Dumnezeu, Parintele tuturor, nu in omul care divide si creeaza impartiri si dusmanii intre ei. Dintr-o atmosfera de sfintenie, de dincolo de acest terestru, Domnul Iisus Hristos coboara intelegerii omenirii Adevarul, Binele si Frumosul, cu toate valorile lor.

Si tot El a revelat iubirea universala care sa cuprinda omenirea toata in una si aceeasi Familie a lui Dumnezeu. El a chemat tot omul si natul acestui glob, sa-I fie frate si sora. Si asa, in una si aceeasi iubire, sa ne imbratisam cu tot ceea ce este pe pamant si in ceruri. Orice compromis al binelui cu raul ar incerca oamenii sa faca, e o cumplita eroare.

Caci nu se poate compromite de a se amesteca gratia cu disgratia, iubirea cu ura, mila cu salbaticia, adevarul cu minciuna, blandetea cu violenta, sfintenia cu murdaria pacatului, viata cu uciderea, intelepciunea cu inselaciunea, smerenia cu mandria, pentru ca toate acestea se distrug unele pe altele intre ele si pentru oameni nu atrag decat tragedia prabusirilor. Capul de aur sprijinit pe picioare de lut, precum spune profetul de demult, ori casa zidita pe nisip, dupa cum ne spune Insusi Mantuitorul, atrage nimicirea a tot ceea ce ai zidit cu truda si jertfa!

Nu prin multimea si taria armelor, nu prin sofisticate puteri atomice, nu prin depozite bancare si stocuri economice ale materiei, nici prin forta spectaculara a tehnicii, ci prin puterea Spiritului Divin, adusa omenirii la Nasterea Fiului lui Dumnezeu si ca Fiu al Omului, se poate zidi o lume Noua, o lume mai Buna, dobandindu-se Paradisul pierdut, dupa care omenirea mereu suspina si-l doreste.

Pr. Dr. Vasile Vasilache

Mântuirea Subiectivă

ATACELUL: Ai pomenit mai inainte, Parinte, si am auzit si pe altii vorbind despre mantuire subiectiva. Ce este aceea ?
PREOTUL: Unele culte invata ca mantuirea subiectiva este conditionata numai de harul divin (sola gratia), anume de harul "Justificarii" - dupa Calvin - sau de harul credintei, adica al increderii - dupa Luther - prin care i se atribuie sau i se imputa omului "meritele" Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Deci, in general, sunt unii crestini, protestanti, care cred ca mantuirea vine numai prin credinta (sola fide) si ca omul nu are propriu-zis nici o contributie personala in mantuirea sa.
Biserica noastra insa invata ca mantuirea subiectiva - individuala - nu este un dar si nici un simplu act, ci este un proces si o lucrare care se dezvolta treptat si se infaptuieste prin impreuna-lucrarea a doi factori: Dumnezeu si omul insusi. Din partea lui Dumnezeu ni se daruieste harul divin, iar din partea omului sunt necesare credinta si faptele bune. Deci, conditiile mantuirii subiective sunt acestea: harul divin de la Dumnezeu si credinta si faptele bune ale omului.
Mantuirea obiectiva s-a realizat numai prin jertfa lui Iisus Hristos, iar mantuirea subiectiva - numita in limbajul Noului Testament si "indreptare", "sfintire" sau "mantuire" in sens mai restrans - se infaptuieste ca o urmare a celei obiective, prin actiunea noastra de a ne apropia sau de a ne insusi mantuirea obiectiva prin eforturile noastre personale, in colaborare cu harul divin.
Din partea lui Dumnezeu, harul divin este absolut necesar, fiindca toti am pacatuit si suntem lipsiti de slava lui Dumnezeu; si suntem indreptati in dar, cu harul Lui, "prin rascumpararea cea in Hristos Iisus" (Rom., 3, 23-24; 5, 15-17). "Caci Dumnezeu este Cel ce lucreaza intru voi si ca sa voiti si ca sa savarsiti, dupa a Lui bunavointa" (Filip.,2, 13). "Caci in har sunteti mantuiti, prin credinta, si aceasta nu este de la voi; este darul lui Dumnezeu; nu din fapte, ca sa nu se laude nimeni. Pentru ca a Lui faptura suntem, ziditi in Hristos Iisus spre fapte bune, pe care Dumnezeu le-a grait mai inainte, ca sa umblam intru ele" (Efes., 2, 8).
Din toate aceste cuvinte rezulta ca harul divin este de neaparata trebuinta pentru mantuirea subiectiva. Acest adevar rezulta si din cuvintele Mantuitorului: "Eu sunt vita, voi mladitele. Cel ce ramane intru Mine si Eu intru el, acesta aduce roada multa, caci fara Mine nu puteti face nimic. Daca cineva nu ramane intru Mine, se arunca afara ca o mladita si se usuca; si o aduna si o arunca in foc si arde. Daca ramaneti intru Mine si cuvintele Mele raman intru voi, cereti orice veti voi si se va da voua" (Ioan, 15, 5-7).
Asadar, harul de la Dumnezeu este pentru noi ceea ce pentru mladita este sucul pe care-l are din vita. Din partea omului se cere credinta mantuitoare sau credinta lucratoare, adica "credinta care lucreaza prin dragoste" (Gal., 5, 6); fara aceasta contributie a omului, mantuirea nu-i vine nimanui pe de-a gata. Credinta cunoscatoare in Dumnezeu, fara de fapte bune, o au si diavolii, caci si ei "cred si se cutremura" (Iacov, 2, 19).
Faptele bune sunt amintite si ele in Sfanta Scriptura ca unele ce sunt necesare pentru mantuire. Biblia este foarte bogata in texte care confirma cu staruinta ca mantuirea este conditionata de faptele noastre cele bune (Matei, 25, 34-35; Ioan, 5, 29; Rom., 2, 6-13; II Cor., 5, 10; I Tim., 6, 18-19; Iacov, 2, 14-26; Apoc., 20, 12-13 s.a.).
INVATACELUL: Acesta este un subiect foarte interesant, despre care am purtat unele discutii cu cei de alta credinta si asupra caruia as vrea sa starui mai mult, chiar daca vorbele mele, Parinte, te vor mahni. Aceia spun ca harul divin lucreaza in mod irezistibil. Deci nu poate fi vorba nici de libertate, nici de vreun merit al omului in ceea ce priveste mantuirea lui. Asa rezulta din parabola Mantuitorului: "Atunci stapanul a poruncit robului: Iesi la drumuri si la garduri si sileste pe toti sa intre, asa incat sa-mi fie casa plina" (Luca, 14, 23). Iar alta data a zis Mantuitorul: "Nimeni nu poate sa vina la Mine daca nu-l va trage Tatal care M-a trimis, si Eu il voi invia in ziua cea de apoi" (Ioan, 6, 44). In acelasi inteles zice si sfantul apostol Pavel: "Caci Dumnezeu este Cel ce lucreaza intru voi si ca sa voiti si ca sa savarsiti, dupa a Lui bunavointa" (Filip., 2, 13). Din toate acestea ar rezulta ca nu exista o libertate a vointei si ca mantuirea o da numai Dumnezeu.
PREOTUL: Dumnezeiasca si Sfanta Scriptura ne invata luminat ca omul a fost facut de Dumnezeu liber si incununat de El cu voie libera, dupa cum ne spune Sfantul Duh: "Doamne, caci cu arma bunavoirii ne-ai incununat pe noi" (Ps. 5, 12) ; iar in alt loc zice : (Dumnezeu) "dintru inceput a facut pe om si l-a lasat in mana sfatului sau" (Int. Sir. 15, 14); si iarasi: "Pus-a inaintea ta foc si apa, si la oricare vei vrea, vei intinde mana ta" (Int. Sir., 15, 16); si iarasi: "inaintea oamenilor este viata si moartea si oricare din ele le va placea, li se va da" (Int. Sir., 15, 17). Iar in alt loc, Sfanta Scriptura ne spune: "Iata, eu va pun astazi inainte binecuvantare si blestem. Binecuvantare veti avea daca veti asculta poruncile Domnului Dumnezeului vostru" (Deut., 11, 26- 27). Si in alt loc zice: "Iata, eu astazi ti-am pus inainte viata si moartea, binele si raul ... Martori inaintea voastra iau astazi cerul si pamantul: viata si moarte ti-am pus eu astazi inainte si binecuvantare si blestem. Alege viata, ca sa traiesti tu si urmasii tai" (Deut. 30, 15, 19).
Libertatea vointei omului - si dependenta mantuirii de lucrarea libera si voluntara a lui - se vede luminat si din cuvintele Mantuitorului: "Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci si ucizi cu pietre pe cei trimisi la tine; de cate ori am voit sa adun pe fiii tai, cum aduna closca puii sai sub aripi, dar voi nu ati voit" (Matei, 23, 37 ; 11, 20). Iar tanarului bogat i-a zis: "De vrei sa intri in viata, pazeste poruncile" (Matei, 19, 17 ; Evr., 4, 11 ; Rom., 2, 4).
Si prin marele prooroc Isaia vorbeste Dumnezeu: "De veti vrea si Ma veti asculta bunatatile pamantului veti manca; iar de nu veti vrea si nu Ma veti asculta, atunci sabia va va manca" (1, 19, 20); si iarasi, catre tanarul bogat a zis Mantuitorul: "De voiesti sa fii desavarsit, du-te, vinde averile tale, da-le saracilor si vei avea comoara in cer ... Si auzind tanarul s-a intristat, caci avea multe avutii" (Matei, 19, 21-22). Iata deci ca el a fost liber sa refuze comoara din cer. Si in alt loc zice Mantuitorul: "Cel ce vrea sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie" (Matei, 16, 24; Mar cu, 8, 34; Luca, 9, 23 s.a.)
Asadar, in toate aceste citate se arata categoric si limpede ca Dumnezeu l-a facut pe om cu voie libera si de sine stapanitoare si nu sileste voia nimanui de a veni la mantuire. Caci daca voia omului ar fi fortata spre mantuire, orice pedeapsa sau rasplata in viata viitoare ar fi fara rost, iar Dumnezeu ar inceta de a mai fi judecator drept, cum adeseori il numeste dumnezeiasca Scriptura. Daca mantuirea noastra s-ar face fara voia noastra proprie, atunci nu am putea intelege ceea ce zice marele apostol Pavel: "noi toti trebuie sa ne infatisam inaintea judecatii lui Hristos, ca sa ia fiecare, dupa cele ce a facut prin trup, ori bine, ori rau" (II Cor., 5, 10 ; I Cor., 3, 8).
INVATACELUL: Am o mare nedumerire: nu cumva Dumnezeu a hotarat din eternitate soarta fiecaruia? Pe unii, adica, ii mantuieste, iar pe altii ii osandeste, potrivit hotararii sau predestinatiei Sale absolute, din veci. Deci, conditia mantuirii noastre subiective ar fi numai prehotararea neconditionata si din veci a lui Dumnezeu in acest sens, potrivit careia harul lucreaza automat si irezistibil la mantuirea noastra. Cuvintele sfantului apostol Pavel par a sustine aceasta parere: "Caci mai inainte de nasterea lor (a lui Isav si a lui Iacov) si fara sa fi facut ei ceva bun sau rau, ca sa ramana voia lui Dumnezeu cea fara alegere nu din fapte, ci de la Cel care cheama, i s-a zis ei (Rebecai) ca cel mai mare va sluji celui mai mic. Precum este scris: Pe Iacov l-am iubit, pe Isav l-am urat. Ce vom zice dar? Nu cumva la Dumnezeu este nedreptate? Nicidecum! Caci graieste catre Moise: Milui-voi pe cine vreau sa miluiesc si indura-Ma-voi de cine vreau sa Ma indur. Asadar, nu este nici de la cel care voieste, nici de la cel ce alearga, ci de la Dumnezeu, Care miluieste. Caci Scriptura zice lui Faraon: Pentru aceasta chiar te-am ridicat, ca sa arat in tine puterea Mea si ca numele Meu sa se vesteasca in tot pamantul. Deci dar, Dumnezeu pe cine vrea il miluieste, iar pe cine vrea il impietreste, imi vei zice deci: De ce ma dojenesti? Caci vointei Lui cine i-a stat impotriva? Dar, omule, tu cine esti ca sa raspunzi impotriva lui Dumnezeu ? Oare faptura va zice Celui care a facut-o: De ce m-ai facut asa? Sau nu are putere olarul peste lutul lui, ca din aceeasi framantatura sa faca un vas de cinste, iar altul, de necinste?" (Rom., 9, 11-21). Acelasi apostol mai zice: "Binecuvantat fie Dumnezeu ... Cel care, intru Hristos ne-a binecuvantat pe noi ... Precum intru El ne-a si ales, inainte de intemeierea lumii, ca sa fim sfinti si fara de prihana inaintea Lui..." (Efes., l, 3-4). De aici, de asemenea, ar rezulta ca mantuirea se face potrivit alegerii sau hotararii din veci a lui Dumnezeu. Caci mai zice Apostolul: "Iar noi ... datori suntem totdeauna sa multumim lui Dumnezeu pentru voi, ca v-a ales Dumnezeu dintru inceput, spre mantuire ... la care v-a chemat prin Evanghelia noastra, spre dobandirea slavei Domnului nostru Iisus Hristos" (II Tes., 2, 13-14). Si in alte locuri tot asa: "Ci propovaduim intelepciunea de taina a lui Dumnezeu, pe cea ascunsa, pe care Dumnezeu mai inainte de veci a randuit-o spre marirea noastra" (I Cor., 2, 7). "Cine te deosebeste pe tine? Si ce ai, pe care sa nu-l fi primit ?" (I Cor., 4, 7). "Caci Dumnezeu este Cel ce lucreaza intru voi si ca sa voiti si ca sa savarsiti, dupa a Lui bunavointa" (Filip., 2, 13). Deci, problema s-ar pune asa: nimeni nu se mantuieste decat pe temeiul alegerii din veci sau al predestinatiei dumnezeiesti. Omul, in viata aceasta, isi urmeaza soarta pe care i-a hotarat-o Dumnezeu, fara putinta de a o schimba sau a o inlocui.
PREOTUL: Sfanta Scriptura are locuri tari, sau, cum zice sfantul Grigorie de Nyssa, are "oase tari" (Comentariu la Viata lui Moise). Unii ar vrea sa sparga oasele Scripturii cu dintii de lapte ai intelepciunii lor; dar acest lucru niciodata nu se va putea. El s-a varat in adancul Scripturii fara a putea inota in oceanul fara de fund al intelepciunii lui Dumnezeu. Asa au patit Origen, Arie, Macedonie, Nestorie, Sabelie, Dioscor, Eutihie si toti incepatorii de eresuri din vechime, care s-au inecat in marea cea fara de fund a Sfintei Scripturi. Nu adancimea Scripturii a fost pricina caderii lor, a inecarii lor, ci ei insisi si-au fost pricina de a nu fi putut inota cu slaba lor putere in adancimea tainelor ei.
Sfanta Scriptura, fiind ca un izvor sau ca o fantana fara de fund a intelepciunii lui Dumnezeu, din ea ni se cuvine a ne adapa si a lua cu masura, numai dupa puterea noastra de intelegere si dupa varsta noastra duhovniceasca. Si asa dupa cum din fantana scoatem mai intai cu ciutura, apoi din ciutura punem in cana si apoi in pahar, pentru a ne potoli setea noastra cea trupeasca, la fel se cade a face si cu setea noastra cea duhovniceasca, atunci cand ea ne sileste a bea din oceanul cel fara de fund al intelepciunii lui Dumnezeu din Sfanta Scriptura. Caci de vom scotoci in intelesurile ei cele duhovnicesti mai presus de curatia mintii si a inimii noastre, ne vom prapastui din cauza mandriei si a iscodirii noastre de a cerca cele mai presus de noi si de puterea noastra de intelegere in cele duhovnicesti. Daca noi, de pilda, am vedea un copil de clasa intaia chinuindu-se sa stie si sa spuna la altii ceea ce nu stiu cei din facultate, ce lucru nepotrivit si de ras ar fi pentru noi! La fel, si cu mult mai rau, ii este celui ce vrea sa talcuiasca si sa desluseasca cele grele din Sfintele Scripturi, cu o minte necoapta si neluminata de Duhul Sfant.
Dumnezeiestii prooroci si apostoli, precum si sfintii parinti ai Bisericii lui Hristos au ajuns cu curatia vietii la nevinovatia pruncilor si cu intelepciunea, la starea de barbati desavarsiti (I Cor., 13, 11-12; Efes., 4, 13), si totusi nu au indraznit a cerca cele neincercate ale intelepciunii lui Dumnezeu din Sfanta Scriptura. Ci, fata de cele prea inalte intelesuri ale ei, au ramas in uimire cu mintea zicand : "Cat s-au marit lucrurile Tale, Doamne, adanci cu totul sunt gandurile Tale" (Ps. 91, 5); si iarasi: "Mare este Domnul nostru si mare este taria Lui si priceperea Lui nu are hotar" (Ps. 146, 5); si in alt loc: "Nu stii tu, sau n-ai aflat ca Domnul Dumnezeu este vesnic, Care a facut marginile pamantului, Care nu oboseste si nici nu Isi sleieste puterea? Ca intelepciunea Lui este nemarginit de adanca?" (Isaia, 40, 28). Il auzim si pe vasul alegerii, pe marele Pavel, cu multa mirare zicand: "O, adancul bogatiei si al intelepciunii si al stiintei lui Dumnezeu! Cat de necercetate sunt judecatile Lui si cat de nepatrunse caile Lui! Caci cine a cunoscut gandul Domnului sau cine a fost sfetnicul Lui ?" (Rom., 11, 33-34).
Deci intelege, omule, ca acest adanc fara de fund al intelepciunii lui Dumnezeu nu poate fi atins de nici o minte rationala a zidirilor Lui din cer si de pe pamant. Cu atat mai putin - nici cu participare - la cei ce nu si-au curatit mintea si inima lor de patimi si vor sa patrunda in adancul intelegerilor celor din Scripturi, fara de lumina harului lui Dumnezeu.
Dumneata ai adus citatele de mai sus, care ti se par ca sunt un fel de temelie a predestinatiei, dar adevarul este cu totul altul.
Citatul intai (Rom., 9, 11-21) se refera la chemarea oamenilor, la harul si indreptarea cea in Iisus Hristos. Apostolul vrea sa dovedeasca prin acest exemplu ca chemarea si indreptarea oamenilor nu depinde numai de "faptele legii", ci de bunatatea lui Dumnezeu, Care cheama, prin harul Sau, pe toti oamenii la mantuire, fie iudei, fie pagani (v. 22- 24); fara harul lui Dumnezeu oamenii nu pot face nimic in ceea ce priveste mantuirea lor. Daca totusi se spune aici ca Dumnezeu da oamenilor darul Sau numai din nemarginita Lui bunatate si ca hotaraste cu totul liber soarta oamenilor chiar inainte de nasterea lor, prin aceasta se pune accent pe importanta conditiei obiective a mantuirii sau sfintirii noastre, fara sa se mai repete si conditia subiectiva: libertatea omului de a conlucra cu harul divin prin credinta si fapte bune; si nu se mai repeta nici ideea ca la baza hotararii sortii fiecaruia sta prestiinta lui Dumnezeu. Dar ea este subinteleasa, deoarece apostolul zice ca pe unii Dumnezeu ii pedepseste si ii impietreste, dupa ce acestia s-au facut "vase ale maniei" (adica vrednici de a fi impietriti dupa dreptatea lui Dumnezeu) si dupa ce Dumnezeu i-a rabdat indelung (v. 22). Dumnezeu stie totul dinainte, de aceea n-a trebuit ca sa treaca mai intai timpul pentru a sti ca dintre cei doi fii ai lui Isaac, unul va fi purtator al fagaduintei Sale mesianice. Si atunci nu este nici o mirare ca zice: Pe Iacov l-am iubit si pe Isav l-am urat. Iar daca se zice apoi ca Dumnezeu miruieste pe cine vrea si osandeste pe cine vrea, noi trebuie sa ne intrebam: oare, pe cine vrea Dumnezeu sa miluiasca si pe care oameni vrea sa-i osandeasca? Oare iubeste El numai pe aceia pe care insusi i-a predestinat la mantuire si care in viata pot sa fie rai ? Si osandeste numai pe cei respinsi de El, care totusi in viata pot fi buni ? Sau vrea Dumnezeu ca din unii buni sa faca rai, iar din altii rai sa faca buni, fara nici o dreapta judecata? Dar in acest caz, unde sunt dreptatea, nepartinirea intelepciunea si alte insusiri ale lui Dumnezeu ? Nici macar intre oameni nu e cu putinta asa ceva, iar cand, totusi, se practica intre ei arbitrariul, acesta este o pacoste si o nenorocire.
In celelalte texte, de asemenea, nu se vorbeste despre predestinatie la mantuirea cea vesnica, ci despre alegerea sau chemarea la harul pe care l-a adus Hristos, nu pe baza vredniciei noastre, ci numai din bunatatea lui Dumnezeu. Aceasta chemare nu este marginita si data numai unora, asa cum zic predestinatianistii, ci se refera la toti oamenii, caci se vorbeste numai la plural, desi nu toti sunt alesi sau chemati in inteles de predestinare, in acest inteles, zice sfantul apostol Pavel: "Ca acesta este lucru bun si primit inaintea lui Dumnezeu, Mantuitorul nostru, Care voieste ca toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina. Caci unul este Dumnezeu, unul este si Mijlocitorul intre Dumnezeu si oameni: omul Hristos Iisus, Care S-a dat pe Sine pret de rascumparare pentru toti, marturia adusa la timpul sau" (I Tim., 2, 3-6). Daca s-ar intelege si aici predestinatia absoluta la marirea cereasca, aceasta predestinatie ar trebui sa o intelegem - dupa litera si spiritul textului - ca nelimitata, si atunci ar insemna ca mantuirea vine automat asupra tuturor oamenilor. Or, este stiut ca nu toti se mantuiesc si insisi predestinatianistii sustin ca numarul celor predestinati la mantuire este limitat.
Adevarul este insa ca Hristos a adus mantuirea tuturor, ceea ce teologii numesc mantuire obiectiva; dar mantuirea subiectiva nu o realizeaza toti, ci numai cei ce o cauta. Mantuirea obiectiva a fost daruita tuturor oamenilor, dar cea subiectiva tine de buna alegere a crestinului, iar cei ce doresc sa se mantuiasca si lucreaza pentru ea primesc ajutorul harului. Am vazut ca harul divin nu lucreaza in noi cu de-a sila (irezistibil), ci ca noi avem o anume contributie la lucrarea mantuirii noastre. Prin urmare, despre o predestinatie absoluta si neconditionata nu poate fi vorba. Iata deci care este adevarul in ceea ce priveste predestinatia, soarta sau viata omului.
A. - Sfanta Scriptura vorbeste adeseori despre oarecare prehotarare, in sensul de precunoastere, si anume :
1. - Direct, numind-o uneori "sfat" (Fapte, 2, 23); "precunoastere" sau "prehotarare" (Rom., 8, 29); "Sfatul voii lui Dumnezeu" (Efes., l, 11); "taina cea ascunsa din veac" (Col., 1, 26; Efes., 3, 9) ; "cartea vietii" (Luca, 10, 20, Apoc., 20, 15 s.a.).
Dar aceasta prehotarare este bazata pe viata si faptele omului, cunoscute de prestiinta lui Dumnezeu, caci Sfanta Scriptura vorbeste despre anumite vrednicii ale celor "predestinati" sau, in orice caz, direct sau indirect, despre alte motive decat simpla hotarare arbitrara, pentru care unii se mantuiesc, iar altii se osandesc. Doar Sfanta Scriptura spune textual: "Stim ca Dumnezeu toate le lucreaza spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu, celor care sunt chemati dupa voia Lui; caci pe care i-a cunoscut mai inainte, mai inainte i-a si hotarat sa fie asemenea chipului Fiului Sau ..., iar pe care i-a hotarat mai inainte, pe acestia i-a si chemat; si pe care i-a chemat, pe acestia i-a si indreptat; iar pe care i-a indreptat, pe acestia i-a si preamarit" (Rom., 8, 28-30).
Stim apoi ca la judecata de apoi vor exista anumite criterii dupa care vor fi judecati toti si ca nu vor fi judecati arbitrar (Matei, 25, 34- 36), hotararea fiind luata in functie de vrednicia sau de nevrednicia cu care fiecare om s-a conformat acestor criterii, pentru ca judecata sa fie cat mai dreapta. Apostolul zice: "Pentru ca noi toti trebuie sa ne infatisam inaintea judecatii lui Hristos, ca sa ia fiecare dupa cele ce a facut prin trup, ori bine, ori rau" (II Cor., 5, 10; I Cor., 3, 8). "Aceasta insa zic : Cel ce seamana cu zgarcenie, cu zgarcenie va si secera, iar cel ce seamana cu darnicie, cu darnicie va si secera" (II Cor., 9, 6; vezi si Matei, 7, 21; 16, 27; 20, 16; Ioan, 3, 36; 6, 47; Rom., 2, 6-11; 8, 17; I Cor., 9, 27; II Tim., 2, 20 ; I Petru, l, 10 s.a.
2. - Sfanta Scriptura confirma mai ales indirect aceasta invatatura. Astfel, se repeta adeseori ca Dumnezeu nu vrea moartea pacatosului (Iez., 18, 23; 33, 11; II Petru, 3, 9; I Tim., 2, 4; Rom., 3 29-30; I Cor., 8, 6; Efes., 4, 6); ca toti oamenii sunt chemati la mantuire (Matei, 28, 19; Rom., 10, 18 ; II Cor., 5, 15; I Tim., 2, 6; I Petru, 3, 9 s.a.) si ca Dumnezeu a inmultit harul Sau spre a coplesi pacatul si spre a da tuturor oamenilor posibilitatea de a se mantui (Rom., 5, 15; Ioan, 3, 16). Toate acestea ar fi cu neputinta daca numarul alesilor ar fi limitat.
B. - Istoria, prin parintii bisericesti si prin alti oameni de toata autoritatea, precum si Sfanta Traditie prin toate monumentele ei, atesta ca aceasta a fost intotdeauna in Biserica talcuirea invataturii despre prestiinta dumnezeiasca.
Sfantul Irineu (+ 202) zice: "Dumnezeu care pe toate le stie a pregatit ... locuinta corespunzatoare: caci acelora care cauta lumina cea netrecatoare si nazuiesc spre ea, le da cu indurare aceasta lumina". Sfantul Ioan Hrisostom (+ 407): "Dumnezeu ne-a predestinat pe noi nu numai din iubire, ci si din faptele noastre cele bune, caci daca aceasta ar depinde numai de faptele noastre cele bune, atunci venirea lui Hristos si tot ce a facut El pentru mantuirea noastra ar fi de prisos". De asemenea, sfantul Ilariu (+ 366) scrie: "Aceia pe care Dumnezeu i-a prevazut, pe aceia i-a si predestinat". Fericitul Ieronim (+ 420): "Despre care Dumnezeu a stiut ca vor fi in viata lor asemenea Fiului Sau, pe care i-a si predestinat a fi asemenea Lui intru marire". Sfantul Ambrozie (+ 397) arata: "Dumnezeu n-a predestinat decat numai dupa ce a cunoscut; carora le-a prevazut vrednicia, acelora le-a predestinat si rasplata".
INVATACELUL: Daca harul este totdeauna de neaparata trebuinta pentru mantuire si daca mantuirea este un dar al lui Dumnezeu dat prin har, mai avem si noi vreo parte la lucrarea mantuirii noastre?
PREOTUL: Da, avem si noi o parte; desi harul este de neaparata trebuinta pentru mantuirea noastra, el nu poate mantui singur. Noi nu suntem niste busteni sau niste pietre cu care Dumnezeu face ce voieste.
Daca harul ar lucra singur, ar insemna ca ne duce fara voia noastra la mantuire. In acest caz, daca unii nu se mantuiesc, aceasta n-ar fi din pricina lor, ci a harului care nu-i sileste; aceasta insa este o invatatura a calvinilor numita predestinatie (mai inainte randuire). Dupa aceasta invatatura, Dumnezeu a hotarat din veci sa mantuiasca pe unii oameni si sa piarda pe altii, dupa cum ii place Lui, nu dupa cum vor lucra ei in chipul lor, cu harul celor pe care i-a hotarat sa-i mantuiasca. Unora le da harul care ii sileste sa lucreze dupa voia Lui, celorlalti nu li-l da (Inv. de cred. ort., intreb. 243).
INVATACELUL: Dar invatatura Bisericii noastre este alta ?
PREOTUL: Ti-am aratat mai sus destul de clar si pe larg. La acestea mai adaug: "Dumnezeu voieste ca toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina" (I Tim., 2, 4). Harul nu sileste pe nimeni. Oamenii au libertatea sa-l primeasca si sa conlucreze cu el, sau sa-l respinga. Cei dintai se mantuiesc, cei de pe urma se pierd (Inv. de cred. ortodoxa, intreb. 244). Tine minte, fiule, cu tarie cele ce ai auzit, spre a ramane adevarat ortodox si a fi lamurit in cele ce ai

Ne raspunde Dumnezeu la rugaciuni?

Ce putem face pentru ca Dumnezeu sa ne asculte rugaciunile?

Cum sa ne rugam... în asa fel încât sa ne fie ascultate rugaciunile..?
Ai cunoscut vreodata pe cineva care sa se încreada în Dumnezeu din toata inima? Când nu credeam în Dumnezeu, aveam o prietena buna care se ruga adesea lui Dumnezeu. Ei bine, în fiecare saptamâna îmi spunea despre o dificultate sau un lucru din viata ei pe care îl încredinta în grija lui Dumnezeu. Si, invariabil, în fiecare saptamâna eram martora la un lucru neobisnuit facut de Dumnezeu ca raspuns la rugaciunea ei din acea saptamâna. Nici nu-ti poti închipui cât de greu îi este unui ateu sa fie nevoit sa constate acest lucru saptamâna de saptamâna! Dupa o vreme, nu mai merge sa argumentezi ca totul este o „coincidenta”...

Dar de ce îi asculta Dumnezeu rugaciunile prietenei mele? Motivul principal: fiindca ea avea o relatie cu El si voia sa faca voia Lui. Si, într-adevar, ea asculta ce îi spunea Dumnezeu. Considera ca El are dreptul de a o îndruma în viata si ea chiar se bucura ca asa stau lucrurile! De aceea atunci când se ruga în legatura cu diferite lucruri, facea ceva firesc, data fiind legatura ei cu Dumnezeu. Venea la Dumnezeu cu toata încrederea si-I vorbea despre nevoile, despre îngrijorarile ei si despre orice altceva se întâmpla în viata ei. În plus, din ceea ce citise în Biblie, se convinsese ca Dumnezeu dorea ca ea sa se bizuie pe El în acest mod.

Mai exact, viata ei demonstra ceea ce spune versetul acesta din Sfânta Scriptura: „Îndrazneala pe care o avem la El este ca daca cerem ceva dupa voia Lui, ne asculta.”1 „Caci ochii Domnului sunt peste cei neprihaniti, si urechile Lui iau aminte la rugaciunile lor...”.Atunci cum se face ca Dumnezeu nu ia aminte la rugaciunile tuturor oamenilor?

Poate pentru ca nu toti oamenii au o legatura personala cu El... Or fi stiind ei ca exista Dumnezeu, poate chiar I se închina din când în când. Cât despre cei care nu par sa primeasca niciodata raspuns la rugaciunile lor... probabil ca lucrurile stau astfel din cauza ca nu au o relatie personala cu Dumnezeu si, mai mult, niciodata nu au primit de la Dumnezeu iertarea completa pentru pacatele lor. Te întrebi ce legatura are una cu alta?! Îti explic imediat. „Nu, mâna Domnului nu este prea scurta ca sa mântuiasca, nici urechea Lui prea tare ca sa auda, ci nelegiuirile voastre pun un zid de despartire între voi si Dumnezeul vostru; pacatele voastre va ascund Fata Lui si-L împiedica sa v-asculte!”